Asta înainte ca “recepţioneră” să se transforme în “recepţionistă” şi să se împământenească fraza: “Ăăăăă, cum se zice la [inserează cuvânt banal] în română?” NU că aş fi mai brează la engleză. Creierul meu este mic şi prost. Două limbi se înghesuie în el şi îşi dau coate. Când nu se mai poate, se băs una în nasul celeilalte şi iese o romgleză de toată frumuseţea.

Mamă, iartă-mă, ca nu ştiu ce fac! (pentru ca fraza asta să aibă vreun sens, menţionez faptul că mama = profă de română, ba chiar profa MEA de română din generală. Şi nu, nu îmi spunea subiectele de la teză înainte!)

În altă ordine de idei, iată-mă-s aci, la fel de şomeră şi în aceeaşi lâncezeală pe canapea. Mda. În disperarea mea de om care nu a mai muncit de 8 luni, săptămâna trecută am recurs la măsuri drastice şi am început să hăituiesc oameni pe care i-am ginit că m-ar putea ajuta în “cariera”. Mda, zilele minunate şi aproape lipsite de stres în care din două click-uri şi o sorbitură de cafea aplicam la j’de mii de job-uri trebuiau sa ia sfârşit. I had to get out.

Deci întâlnire cu “sfătuitoarea de cariere” să fie! Ce mi-a zis?! Ce mi s-a mai spus şi până acum, cu neruşinare: “Eşti supracalificată. Te bagi la job-uri care sunt sub pregătirea ta.” Sfatul ei? Să mă bag la un job sub pregătirea mea (a se insera aici cuvântul “recepţioneră”) într-un domeniu în care am experienţă (a se insera “presă”). Sigur, dar ce idee minunată, am dat telefoane, am dat mail-uri si ghici: logic că nimic! Şi nu, engleza mea nu e într-atât de bună încât să fiu mega jurnalista Angliei. Şi da, m-am gândit să fac nişte cursuri. Şi da, până atunci tot trebuie să mănânc şi să îmi cumpăr hârtie igienică şi băuturi alcoolice muiereşti în care să îmi înec amarul, deci tot trebuie să îmi găsesc un job, oricât de sinistru ar fi el.

There you go, Maria, şezi la calculator şi compune un CV în care să menţionezi cât de nepregătită eşti tu pentru job-ul respectiv şi cum ai terminat numai liceul (şi ăla cu chiu cu vai) şi cât de nedreaptă este lumea pentru cineva care nu are inteligenţa necesară pentru a deveni “om dăştept”. Aşa că băgăm studii – facultate (master-ul este tabu, hârtia ia foc şi vine sfârşitl lumii dacă apare aşa ceva pe CV, ptiu, ptiu!), experienţă de muncă – nişte office work acolo, cât să îmi fi umplut anii de facultate şi vrăjeală CĂ CUm sunt cea mai rapidă dactilografă din ţinut şi cum sunt cea mai serviabilă cârpă de om din lume şi k-pow! Deja am un interviu! Bineînţeles că inteligenţa mea extraterestră se va ivi la un moment dat pe parcursul acestui interviu şi oamenii ăia îşi vor da seama cât de minunată sunt. Peste câteva zile, dacă am noroc, voi primi mail-ul tipic de consolare: “Unfortunately, on this occasion you have been unsuccessful. We wish you good luck in your job search.” Dacă nu am noroc, o să aştept câteva săptămâni pe canapea, plină de speranţă, refresh-uind mail-ul şi scurgându-mi-se ochii pe ecranul telefonului. Au sunat? Nu au sunat? Am reţea? Dar de ceeeee?!

Hm.

Postul ăsta este random.

Mai iată şi nişte random-eli scurte şi la obiect, cât să compensez pentru lipsa de scrijeleli din ultima vreme:

• reţetă de supă/ ciorbă de succes: într-o oală plină cu apă arunci tot ce prinzi prin bucătărie şi ţi se pare că e legumă. Nu prea contează cât de naşpa este la gust, dacă o dregi cu smântână poate deveni extrem de minunată
• am nişte vecini psihopaţi. Mi-e frică de ei. Stau cu perdelele trase ca să nu îşi dea seama că sunt acasă şi să mă bage în certurile-lor-care-de-fiecare-dată-duc-la-bătaie-şi-urlete-de-vecini-cretini-şi retardaţi-ce-sunt
• proprietara casei e o cretină. Nici măcar poliţia nu o poate determina să îşi mute curu’ până aici să vadă ce şi cum. E în stare să nu ne răspundă la telefon luni întregi (şi nu, nu glumesc), dar când e vorba de chirie sună să ne întrebe ce mai facem. Die, bitch

Mi-e somn. E 3 juma dimineaţa (deci 5 la voi, probabil). Trebuie să fac duş şi să hop into bed. Asta ca să nu fiu ostenită mâine când o să stau degeaba.

Plecăciuni.

Aşa că o să reiau activitatea blogească. Nu îmi vine să cred CĂ CApu’ meu prost nu a gândit asta mai devreme. Adică acum 5 luni, de când am ajuns departe de casă, făcând un dulce nimic la început şi un chinuitor nimic câteva luni mai târziu.

Ca să înţeleagă şi omul normal ce s-a întâmplat cu prinţesa-decăzută-devenită-nevastă-şi-pa, ete nişte explicaţii.

• M-am măritat, mda?! Aşa că aveam două opţiuni:

1. să fac copii

2. sa plec din ţară şi să fac copii

Inteligenta de mine a ales varianta 2. Da, oameni buni, viaţa mi s-a terminat acum că nu mai pot da legitim iama în bărbaţi.

Deci am plecat din România. Acum puteţi fie arunca cu ouă în mine şi să mă numiţi “trădătoare”, “dezertoare” şi “laşă”, fie puteţi aplauda în sinea voastră. Hm. Sau poate la fel de bine să nu vă pese.

Oricum! Acum frec duda în Anglia. O frec de aproape 6 luni, într-un mod sărac pentru că nici până acum nu m-am apucat de muncă. Cum, nu?! Clar, o duci bine. Ahem, nu mi-au venit actele. Deci nu am voie să muncesc. Să îi mai aud pe englezi CĂ COmentează că lumea se apucă de furat?! Dăh! În şase luni (and counting) mori de foame, frig şi  furie de o mie de ori! Da mna, tot e mai bine ca în ţara-mamă.

Jur că aici nu s-a luat un singur dobitoc de mine pe stradă. Nimeni nu mi-a zis nimic, nimeni nu s-a uitat dubios la mine că port fustă. Nu mi-e frică să mă întorc seara acasă. Vânzătoarele îmi mulţumesc numai pentru faptul că intru în magazinul lor. Aici chiar câştigi trageri la sorţi. ŞI uneori câştigi multe.

Logic, nu totul este numai lapte şi miere, dar aici există bun simţ.

Continuăm.

• Am terminat şi master-ul. Cel mai fără de pretenţii master din lume, jur. Nu pot zice că e neapărat de bine. De exemplu, cu toata facultatea şi deşteptăciunea mea, nu cred să am şanse să-mi găses ceva în domeniu. Nici de aş vrea.
• Înainte să îmi susţin dizertaţia, am stat în spital. M-am dus la examen cu bandaj şi mergând aiurea. Nu am avut voie sa fac sport până acum. Şi acum trebuie să o iau uşor. Să mai zic că 5 luni de frecat duda pe canapea şi urlete de la cei din jur “Nu face efort, nu te epuiza!” chiar şi când respiram au dus la aproape 7 kile în plus?! Hai, unu-două mai merg, dar ŞAPTEEEE?! Nici măcar nu pot să gândesc “E, lasă că cel puţin juma din ele dispar când nasc plodul” pentru că mda, aţi ghicit, nu e niciun plod NoroC CĂ nu avem bani să ne întoarcem acasă de Crăciun, altfel jur că nu m-ar mai recunoaşte nici dracu!

Ştiu că mai am câteva inepţii de înşirat, dar nu aş putea pune exact degetul pe ele. Le păstrez pentru un post următor.

Hm, mă întreb dacă mai ţine careva minte că exist după atâta lipsă

Hello?! Anybody there?! Echooooo!

Am început cu asta pentru a declara aici că nunţile sunt o nebunie (nu în sensul bun), o psihoză generală care dă în penibil şi, mai nou, în hidos.

O tanti zicea pe un forum că ce îşi doreşte ea să aibă fluturi în loc de porumbei la ieşirea din biserică. Prinţesa aci de faţă  mustăceşte crezând că e o caterincă generală, ei părându-i-se mega penalitate şi porumbeii.

Dar supriză! Mireselele to be erau toate încântate şi exaltate şi vai, ce minunat să ai fluturi la nuntă!

Au şi găsit o firmă dreq ştie unde şi citez, deci TREBUIE să citez!

“Pentru nunţi, Butterfly Trading furnizează în special fluturi frumos coloraţi, „Ochi de păun“ ori „Coada rândunicii“ care, spre deosebire de speciile albe, au un zbor mai spectaculos, planat, şi culori deosebite, care arată feeric în fotografii. În plus, ei sunt de dimensiuni mai mari, „Coada rândunicii“ ajungând până la 8-9 cm; Altii de culoare roşie- fluturele „Amiral“. Ei sunt puşi în coşuri ori în recipiente din sticlă cu aranjamente de plante în jur şi pot fi admiraţi de invitaţi înainte de a fi eliberaţi.

Fluturii pot fi aduşi şi în recipiente de hârtie individuale, pentru ca fiecare invitat să poată elibera câte unul care, înainte de a-şi lua zborul, va sta câteva clipe pe mâna invitatului, cât să poată fi admirat.

De obicei, odată eliberaţi, fluturii se îndreaptă către mireasă, pentru că sunt atraşi de culorile deschise.

Cei care-şi doresc o nuntă „cu fluturi“ trebuie să-i comande înainte cu 27-32 de zile, pentru că sunt o „marfă“ perisabilă, ce nu poate fi ţinută „pe stoc“. Ei pot opta pentru 50 până la 500 de exemplare. Preţul nu este mic, pentru că fluturii necesită condiţii speciale de creştere şi transport: de la 1.250 de lei pentru 50 de fluturi, în funcţie de specie, până la peste 4.000 de lei.”

Şi zic:

ARE YOU FUCKING NUTS!?!??!??!?!?!

Băăăăăă!!!! Băăăăă!!!

Fluturi, frate, fluturi?!?! De 9 cm?! Se îndreaptă spre mireasă!?! Îi aduc ăştia în cornete ca să fie eliberaţi de fiecare invitat în parte?!

EU AM OROARE DE FLUTURI, fie ei drăgălaşi şi gingaşi şi minunaţi şi geniali aşa cum zice toata lumea! Sunt nişte INSECTE!

Senzaţia de fluture care se zbate în cornet?! Oooo, da, priceless!

Imaginea unei mirese năpădite de fluturi?! Fantastică!

Şi dup-aia ce?! Dai cu mătura după proaspăta nevastă ca să cadă fluturii de pe ea?!

Şi dacă, foarte teoretic vorbind, toţi invitaţii au oroare de fluturi, aşa ca mine, dar nu recunosc ca să nu pară dubioşi/ sissies etc.? Ce-o să fie?! O nuntă fără invitaţi! Uiii!

Nevasta cu pricina este departe de aceste aşteptări! Ş-aşa începem povestirea!

A fost odată ca niciodată o aia care urma să se miresească. Şi pentru că era incompetentă a lăsat totu pe ultimu moment, aka ultima săptămână, inclusiv scăparea de mustaţă.

Se ştie, ea nu are cine ştie ce mustăcioara lui pana corbului, dar pentru că Hârciogu şi Giizăs au făcut caterincă de ea sistematic, ani la rând, ea s-a simţit şi a zis că măcar acu să nu facă mustaţa contrast cu veşmântu-i alb. Aşa că, ştiind că de obicei se trezea cu o minunăţie de iritaţie, a prestat acţiunea smulgătoare cu o săptămână înainte de eveniment, acasă, cu nişte benzi (first timer).

Şi dă-i şi hârşt, şi dă-i şi hârşt, şi iar hârşt, da mai hârşt un pic că parcă nu s-a luat de tot şi pam paraaaam, uite prinţesa cu super coşuri la gură, cu supureală şi roşeaţă şi imposibilitate de pupat, mâncat, râs ca lumea! Apoi dă-i cu baneocin, dă cu gălbenele aaaa! După ce că avea gură hidoasă mai era şi grăsimoasă! …Până a descoperit ea Penaten, cremă uber bună pentru iritaţii la cururile bebeluşilor. Acu e dată cu ea pe la bot, chiar în timp ce scrie acest mega articol pentru a preveni miresicile de asemenea greşeli.

Ce să mai zic că a fost şi la o probă de coafură şi pentru că a ales ceva simplu, dar pentru par mult şi fantastic de frumos şi lucios ce clar ei nu i se potrivea, i-a ieşit o linsătură de coafură de zici că nu se spălase de ani lumină. Trist! Şi cel mai trist e că toată lumea o somează să poarte ruj sau gloss pe buze, deşi nu are nevoie, pentru că le are deja roşii, iar cu aşa ceva pe buze i se accentuează bubele, dinţii par mai galbeni, îmbătrâneşte şi mai şi înghite căcatu ăla lipicios. DEZASTRU!!!!

Despre restu vom vorbi însă într-unul din episoadele viitoare.

Plecăciuni!

1. Aww, e primul meu cadou de nevastă!

2. Awww, e prima cină în oraş luată împreună!

3. Aww, e prima sesiune de curăţenie de când ne-am căsătorit!

Penal

Să o luăm cu începutul!

1. Pentru că am ţinut morţiş ca anul acesta să nu mai aud, de ocazii, replica: “Eu îţi dau banii, tu îţi iei ceva frumos”, l-am somat pe dl H sa presteze căutat de cadou. Pretenţii: niciuna, doar să văd că s-a gândit să îmi ia ceva care să mi se potrivească.

Aşa că m-am trezit cu un cadou tipic pentru filmele vechi: pearls! Scuza lui: “Ştiu că eşti cioară şi îţi plac chestiile shiny şi colorate, dar m-am gândit să îşi iau ceva clasic şi elegant care să se potrivească, eventual, şi la nuntă”

Unu: nu sunt cioară , deşi da, îmi plac chestiile colorate şi chiar mă aşteptam la ceva de genu

Doi: Thank u )

2. Ce să zic aici, mna, am cheltuit o avere pe pui cu salată şi alte alea în tp ce bărbatu înfuleca frigarui de oae şi cartofi şi ciorbe nesimiţite D Eu cică să keep it low. Până la sf mesei m-au apucat dracii şiiii am înfulecat tort de mere şi multe eugenii. Trist

3. Asta mâine şi poimâine, cât tp am trimis bărbatu la târg, să stea în frig şi în ploaie

Deci:

aaaaa, floricele, soare, fluturaşi (squash, squash, hate, hate, goreeee! – i hate fluturii, remember?), happiness, blaaa, blaaaa, uiiii, hihi, tee hee!

mai am!

Iubirici, iepuraşi, pui, cupizi pufoşi, ochi lăcrimoşi de entuziasm, cuddle, dragălăşenie de ţi se sterpezesc dinţii.

Could there be more?! NUUUU, nu mai pot!

Deci de ce nu sunt în stare să fiu aşa prinţesică şi delicată şi stric orice moment şi orice declaraţie cu o strâmbătură, un pffff sau “hai, frate, mă scuteşti!?” aaaa? aaaa? uaaaiii?

Şi aici înţeleg de ce ză sistăr-in-lo zicea că nu are rabdare să citească blogu, că e ca scris la beţie. Nevermind me, sunt fără somn şi îmi aştept ză hanii uiic, iupiiii,iupiii! Let there be blaaa!

Şi aici cred că tre să închei.

Dar mulţumesc celor care au avut răbdarea să citească (chiar stupefiaţi)

Ză gudbai!

În fine! Înainte de a mai descrie chestii ce s-au întâmplat, TREBUIE să spun ceva!

Bă nene, cu ce scriu eu aici, mai ales că nu dau nume şi nici nu pun  poze, nu are treabă nimeni! Există o libertate de exprimare pe care îmi place să o folosesc şi niciun fost prieten, prin niciun telefon şi niciun mesaj nu poate să mă împiedice să scriu ce se întâmplă. Degeaba mi se zice pe ton nasol că sunt puerilă, nesimţită şi de la ţară, asta nu o să schimbe cu nimic. Unii trebuie să înţeleagă că nu obţin nimic prin astfel de comportamente şi că, dacă îşi doresc ceva cu adevărat, trebuie să înveţe să se poarte şi să discute ca oamenii, nu să închidă telefonul în nas când defapt ei au sunat pentru rezolvarea unei probleme. Adică really, unde pe drum au pierdut logica? Ştie careva că tu eşti ăla despre care scriu? Ştii tu că tu eşti ăla despre care scriu?

Revenim însă!

Procesul de trecere de la un statut la altul a durat, ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi

Am semnat, am pupat, am cărat flori, am primit sfaturi de la toţi, a trebuit să mă port cam ca o regină, să zâmbesc, să nu mă strâmb, să nu spun porcării, să nu stau crăcănată la masă

Apoi a trebuit să mănânc delicat şi să joc rolul perfectei neveste proaspăt sosită în familia regală: smile and wave, boys, smile and wave.

A doua zi însă, cu cei de seama mea, am dansat ca urangutanca, am răcnit, am ţupăit, am înfulecat şi am stat şi crăcănată, fără teamă că o să mi se vadă budigăii.

A treia zi am dormitat lung şi nu foarte buştean pentru că, spre disperarea mea, destui s-au gândit să mă sune la 9 dimineaţa ca să mă întrebe una-alta. Unii mai insistenţi ca alţii.

Când în sfârşit m-am trezit, am prestat o sesiune de şoping demnă de orice nouă regină – şi anume am prestat o tencuială de faţă mult prea scumpă, ambalaje de cadouri şi multe budigăi de l-am oripilat pe bărbat care nu îmi înţelege setea de a-mi cumpăra aproape orice chilot care îmi iese în cale ) eu zic să zică mersi că nu sunt pantofi, că altfel demult ar fi fost la sapă de lemn

Luni a fost o mini nebunie, toţi colegii muncitori au sărit la felicitări şi, oricât de tare am încercat să păstrez secretul evenimentelor recente, se pare că mai mare reclamă mi-am făcut. Acum până şi directorul general îmi ştie numele. Maybe I should do this more often

mdea!

am cotcodăit destul. la muncă cu mine aşadar!

vă urez nişte multe plecăciuni!

Queen wave now, my humble subjects!

Să fie clar, eu am să fiu o aia banală care nu o să îngheţe de frig de dragul frumuseţii şi delicateţii caracteristice unui astfel de personaj, am să bag zâmbetul de nuntă sinistru şi am să înfulec două porţii de desert, spre groaza familiei dlui H.

Probabil am să stau şi crăcănată la masă, deşi voi avea rochie, dar am noroc să fie frig şi să port super budigăi. Am nişte botine care nu mă fac mai doamnă şi în care mersul de raţă se transformă într-unul de fotbalist, crăcănat şi deloc estetic. Rochia mea e groasă şi e alb cu negru (sau invers). Dl. H va fi în maroniu şi roz. Asorteul pământului!

Vom scrijeli o hârtie, eu îmi voi dărui buletinul drept ofrandă funcţionarilor şi, pentru a doua oară în ultimul an (nu calendaristic) îmi voi schimba buletinul. Sufăr, da, pentru că în sfârşit arătam mai bine în poza de pe plastic decât în realitate

Apoi  masa în familie. O familie nouă, de vreo 20 şi ceva de guri. Toată lumea taca-taca! Jumătate băutori, jumătate cu maşina. Jumătate fumători, jumătate îngroziţi de fum. Jumătate mâncători de PORCării, jumătate ţinând dietă. Din prima categorie mă trag eu. So let the fun begin!

Eu d-abia aştept să… să… să vină uichiendul de dupE, când sper să adun câteva capete tinere cu care să mergem să dăm din fund prin cluburi obscure, fiecare pe banii lui, logic! Apoi să dormitez ca o scruafă şi să mă trezesc abia duminică pe la vreun 3, aşa, numai pentru a face o vizită Dropiei pe care îl voi obliga să gătească ceva cum se cuvine, că vorba aia, o dată i se mărită fata (teoretic )!

A, şi pentru că au refuzat cu vehemenţă şi au zis că ei nu vor aşa ceva (mbine, mai puţin Giizăs care mă mir cum de e aproape prietenos), am hotărât ca martori să ne fie fraţii: mai exact Giizăs şi sora dlui H. Ce-o să facă, frate, o să fugă de la starea civilă ca să nu îşi arate buletinele?

Deocamdată ză end!

Da mai revin, că o să am ce zice!

În fine. Ideea e că giuvaergiul a făcut caterincă de noi că vrem verighete simple super simple, fără penalităţi inscripţionate, fără nestemate, fără ciobănii. A zis că sunt gata în câteva zile şi au fost gata în câteva săptămâni.

Acum sunt la noi pe noptieră şi ne uităm ca vitele la ele, apoi unu la altul, apoi iar la ele, ne facem curaj şi le probăm; …după care le punem la loc şi zicem că oricum o să avem destul timp să le purtăm. Eu fac caterincă de Hârciog că sunt ultimele lui zile în care poate să agaţe fără jenă )

În fine.

Pentru miresicile curioase (aaaa, urăsc cuvântul “mireasă” şi toate derivatele lui, puahhhhhhh) care au picioare de Yetti şi care cu greu găsesc pantofi, să se ştie că logodnica şi-i face pe comandă şi low-budget şi big sized. Nu vreau, frate, să dau cel puţin doo-trei milioane pe nişte shoes albi pe care o să îi port o singură dată, la fel cum nici nu vreau să aibă tot felu de chestii strălucitoare pe ei! Nu ştiu să merg pe tocuri, zici că sunt ruptă-n două pe ele şi nici nu vreau să îi ţin umbră bărbatului. Dar vreau să nu îmi transpire picioru, aşa că i-aş cam vrea din piele. Şi în căutarea mea, am găsit pe faimosu Lipscani un magazin care îi face pe comandă cu 180 dar în care, când am mers efectiv să dau comanda am aşteptat vreo juma de oră până să vină vânzătoarea de la ţigară, apoi am aflat că nu aveau numărul meu (40, 41 să zicem) ca să-i pot proba şi să pot da comanda aia nefericită odată. Mi-au luat număru de telefon, au zis eternul “Vă sunăm noi ca să vă zicem dacă domnul cu care colaborăm vă poate face modelul” şi asta fu. Bineînţeles, nu erau în stare să îmi pună toc mai mic de 7 cm deşi mi-am ales un model care să suporte 5 cm şamd şamd.

Aşa că am mers la cizmaru de vizavi (un magazin sau mai bine zis o magazie la care te uiţi cu dispreţ din stradă că strică estetica Lipscaniului), am pus întrebarea: “Domne, poţi…?” A răspuns afirmativ, mi-a dat oferta de preţ, am acceptat şi gata chinul! Aşa îmi fac pantofi pe picioru meu, ce model vrea muşchiu meu, cu ce toc vrea mersul meu de raţă, ce culoare îmi doreşte ochiu meu cu 130 de lei! Din piele şi interior şi exterior and me is happy!

Decretez anul ciupercii piciorului! (nevermind that, e o caterincă obosită pe care o făceam mai demult cu aghiotanta mea)

Afirmaţie:

Ooo, I’m so fucking glad că aurolacu ăla sau ce naiba era i-a furat toată cutia cu MM!

Explicaţie:

Azi am zis să îmi iau ceva bun în drum spre casă şi aleg chioşcul cu pricina. Tanti  – acolo, la geam. Cer un Kinder Bueno, îi dau hârtie de 10. Porneşte spre mine cu doo hârtii de 1 leu, una de 5 lei şi o monedă de 50 bani. Numa că pe drum se răzgândeşte şi pune la loc hârtia de 5 lei. Adică de ce să mă coste pe mine un Kinder Bueno doar 2.5 lei?! Să mă coste triplu, zic!

Mă uit la ea, aştept. Nimic.

- Hmhm, v-am dat 10.

- Mi-aţi dat 5

- Greşit, eu nu am hârtii de 5 [observaţi logica mea imbatabilă ]

- Ba da, uitaţi, asta mi-aţi dat, zice ea fluturând hârtia de 5 pe care s-a făcut că o uită.

Mă uit la ea şi zic

- 10.

Se lamentează, începe să zică că nu îi plac chestiile astea, că ce, acu e şi nebună?!

Femeie, din partea mea:

1. Nu îţi plac, nu le face

2. Da. (EŞTI nebună)

3. Mu*E

Asta pentru că acum sunt calmă. Acolo m-am răţoit la ea, femeia mi-a dat banii, mi-am luat căcatu de Kinder şi m-am cărat.

Întrebări/ concluzii:

1. Chiar am faţă de copil retardat pe care îşi permite orice proastă Nf de la metrou să îl fraierească? (Nu răspundeţi)

2. Astea chiar cred că le merge?

3. Oare nu a reuşit încă să acopere gaura lăsată la buget după furtişagul de MM?

4. Oare nenea care i-a furat cutia aia cu MM e un fost client înşelat care a venit să îşi facă dreptate?

5. De ce am atâţia draci după chestii de genu asta şi de ce, dar de ceee le plănuiesc moartea apoi? Adică venisem şi eu fericită şi mega obosită acasă, sperând să am un somn liniştit şi adânc după pseudo somnul de az-noapte în urma unui cappuccino super cappuccino cu 5 linguri de daaaaaa, cappuccino … şi poc! Supărare! Îmi creşte tensiunea!!!

Vai, dar vai, eu am un plan finuţ de răzbunare dar aştept părerile voastre!

Cum se poate educa o astfel de proastă HOAŢĂ şi cu gura mare?!?! (exludem înjurăturile pe care chiar îmi propun să i le adresez de fiecare dată când am ocazia) Adică e clar că tot tu ieşi ăla răul dacă ai jenă de cei din jur şi nu urli şi te dai cu capu de toate uşile, nu? Adică tot ea e aia bună şi corectă, nu? Dar mai am o întrebare: DE CE te pretezi la căcaturi d-astea?! Dacă eram, întâmplător, o aia de la liceu, din provincie, şi 5 leii ăia erau toţi banii tăi de mâncare până mâine, ăăă? Acum clar, exagerez, dar de când sunt şi eu săracă parcă aş începe să cred toate scenariile cerşetorilor care au 7 fraţi acasă

Zee end.

PS: Ca de fiecare dată, ca să ştie lumea de cine să se ferească, dau detalii: tanti se află în chioşcul de la Dristor 2, cel de lângă patiserie. E blondă, creaţă (cred) şi are ochelari. Are veo 40 şi de ani. Şi e proastă. AAAAAAAA!!! (spume continue)

Zi end