BajBaj

prinţesa decăzută şi laşă


1 Comment

Ghiulurile de nuntă şi alte povestiri

Domnul H a zis că e timpul să dăm la făcut ghiuluri nuntaşe, ca după ce ne luăm să gonim oamenii cu bun simţ care ar vrea să facă sex cu vrunu din noi. Că ăia fără bun simţ continuă să se dea la tine cu tot cu auru ăla încălecat pe deştu tău asta e altceva deja.

În fine. Ideea e că giuvaergiul a făcut caterincă de noi că vrem verighete simple super simple, fără penalităţi inscripţionate, fără nestemate, fără ciobănii. A zis că sunt gata în câteva zile şi au fost gata în câteva săptămâni.

Acum sunt la noi pe noptieră şi ne uităm ca vitele la ele, apoi unu la altul, apoi iar la ele, ne facem curaj şi le probăm; …după care le punem la loc şi zicem că oricum o să avem destul timp să le purtăm. Eu fac caterincă de Hârciog că sunt ultimele lui zile în care poate să agaţe fără jenă :))

În fine.

Pentru miresicile curioase (aaaa, urăsc cuvântul “mireasă” şi toate derivatele lui, puahhhhhhh) care au picioare de Yetti şi care cu greu găsesc pantofi, să se ştie că logodnica şi-i face pe comandă şi low-budget şi big sized. Nu vreau, frate, să dau cel puţin doo-trei milioane pe nişte shoes albi pe care o să îi port o singură dată, la fel cum nici nu vreau să aibă tot felu de chestii strălucitoare pe ei! Nu ştiu să merg pe tocuri, zici că sunt ruptă-n două pe ele şi nici nu vreau să îi ţin umbră bărbatului. Dar vreau să nu îmi transpire picioru, aşa că i-aş cam vrea din piele. Şi în căutarea mea, am găsit pe faimosu Lipscani un magazin care îi face pe comandă cu 180 dar în care, când am mers efectiv să dau comanda am aşteptat vreo juma de oră până să vină vânzătoarea de la ţigară, apoi am aflat că nu aveau numărul meu (40, 41 să zicem) ca să-i pot proba şi să pot da comanda aia nefericită odată. Mi-au luat număru de telefon, au zis eternul “Vă sunăm noi ca să vă zicem dacă domnul cu care colaborăm vă poate face modelul” şi asta fu. Bineînţeles, nu erau în stare să îmi pună toc mai mic de 7 cm deşi mi-am ales un model care să suporte 5 cm şamd şamd.

Aşa că am mers la cizmaru de vizavi (un magazin sau mai bine zis o magazie la care te uiţi cu dispreţ din stradă că strică estetica Lipscaniului), am pus întrebarea: “Domne, poţi…?” A răspuns afirmativ, mi-a dat oferta de preţ, am acceptat şi gata chinul! Aşa îmi fac pantofi pe picioru meu, ce model vrea muşchiu meu, cu ce toc vrea mersul meu de raţă, ce culoare îmi doreşte ochiu meu cu 130 de lei! Din piele şi interior şi exterior and me is happy!

Decretez anul ciupercii piciorului! (nevermind that, e o caterincă obosită pe care o făceam mai demult cu aghiotanta mea) 😀